Ieroschimonahul Paisie Olaru s-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, primind la botez numele de Petru.
Părinții săi, Ioan și Ecaterina, erau oameni săraci, dar credincioși, iar în familie domnea liniştea şi înţelegerea, nu existau certuri. Tatăl său era pădurar, iar mama sa casnică. Erau oameni simpli care-şi educau copiii mai mult prin puterea exemplului decât prin vorbe multe. Tatăl ştia Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum şi alte rugăciuni şi se ruga cu glas tare, să audă şi cei mici. Mama era prietenoasa cu toată lumea şi le spunea adesea: "Măi băieţi, să fiţi cuminţi ca să nu dăm cinstea pe ruşine!"
A făcut şcoala primară în sat. Pe atunci în sat se făceau numai trei clase, micuţul Petru fiind premiant în toţi cei trei ani. Premiile constau în cărticele cu vieţile sfinţilor, acestea insuflându-i pentru prima dată gândul de a merge la mânăstire. Îi plăcea în mod special viaţa Sfântului Sava cel Sfinţit. Mama sa nu prea era împăcată cu gândul ca fiul ei dorea să părăsească lumea şi să plece la mânăstire şi încerca să-l înduplece prin astfel de vorbe: "Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie că acolo este canon mare de rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr şi era tare slab şi se ruga aşa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»"
Astfel a mai prelungit puţin viaţa în lume ascultând de mama sa. A intrat în armată să-și satisfacă stagiul militar, luând parte şi la primul război mondial. Dar se ruga lui Dumnezeu să-l scape. Dorea să se facă călugăr.
La finalul războiului mama îşi aştepta cu înfrigurare băieţii acasă (pe Părintele şi pe un frate al său, Gheorghe) pentru că ştia că încă nu erau feriţi de primejdii (frig, boli). Însă a murit cu puţin timp înainte de a-l vedea şi pe Gheorghe acasă.
Statul l-a răsplătit pe Petru (Părintele Paisie) pentru participarea la război şi i-a dat cinci hectare de pământ. Însă el l-a împărţit fraţilor săi mai mari şi a plecat ...
În anul 1921 a intrat în obștea Schitului Cozancea Botoșani (unde s-a nevoit ca un adevărat sihastru timp de aproape 30 de ani). Nu era departe de satul său natal. Ca duhovnic şi l-a luat pe părintele Calinic Şuşu.
În anul 1922, la 9 iunie, a fost tuns în monahism ca schimonah, primind numele de Paisie. A fost făcut cam în grabă, "pe caz de boală". Drept ascultare a primit toată treaba din ograda mânăstirii, apoi a fost paracliser.
În 1923 a murit şi tatăl său.
În 1925 a vizitat mânăstirile nemţene, ajungând şi la Sihla. A rămas acolo mai multe zile. Mai mulţi pustnici locuiau tainic prin locurile din jur. Astfel i-a încolţit şi lui dorul de viaţă retrasă, pustnicească.
Undeva între anii 1930 - 1932 a încercat să se mute la Mânăstirea Sihăstria, dar neavând binecuvântarea egumenului de la Cozancea, stareţul Ioanichie Moroi nu l-a primit.
Prin urmare s-a întors la Cozancea. Se retrăgea deseori într-o poieniţă pentru a se ruga în linişte. Odată, în timp ce se ruga acolo a auzit un cor ceresc cântând cântări bisericeşti. A însemnat locul respectiv cu o cruce de stejar, iar după ce a obţinut aprobarea mitropolitului a construit un paraclis de lemn; apoi, după o vreme, noul stareţ de la Cozancea i-a dat voie să facă şi câteva chilii. Avea acolo şi o mică grădină, precum şi viţă de vie. Astfel, a viețuit așa mulți ani, crescând și câțiva ucenici aleși (printre care și Părintele Cleopa care a ajuns la schit prin 1935). După cum spunea Părintele Ioanichie Bălan în "Patericul românesc": "Nevoința lui era aceasta: practica rugăciunea lui Iisus, iar noaptea citea la Psaltire, postea zilnic până seara, îngrijea de părinții bolnavi din mânăstire și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii".
Avea bucurii duhovniceşti în poieniţa lui (când se ruga noaptea), dar pe cele mai sfinte le-a simţit în biserică, la Sfânta Liturghie.
În 1933, la doar 36 de ani, a luat marea schimă cu gândul de a se face pustnic.
În anul 1943, la 14 octombrie, a fost hirotonit diacon, iar la 4 aprilie 1947 a fost hirotonit preot și apoi numit egumen al Schitului Cozancea pe care l-a condus aproape un an de zile.
În anul 1948 s-a retras la Mânăstirea Sihăstria din județul Neamț, ca duhovnic.
Între anii 1949-1953 a viețuit la Mânăstirea Slatina din județul Suceava, ca duhovnic, stareț fiindu-i Părintele Cleopa.
În primavara lui 1954 a revenit la Mânăstirea Sihăstria ca duhovnic al întregii obști.
Între anii 1972-1984 s-a nevoit la Schitul Sihla ca sihastru desăvârșit, avându-și chilia aproape de peștera Sfintei Teodora. Se ruga, postea și spovedea zilnic mireni și călugări, ajungând cel mai renumit și căutat duhovnic din țară.
În toamna anului 1986 a revenit în obștea Mânăstirii Sihăstria, dar și-a fracturat piciorul drept și astfel a rămas imobilizat la pat, în chilia sa, până la sfârșitul vieții. Pe lângă aceasta, s-a îmbolnăvit de cataractă la ambii ochi pierzându-și și auzul în bună parte. Cu toate acestea, Părintele Paisie a continuat să-și mărturisească fiii săi duhovnicești și să le dea sfaturi până în ultimele zile ale vieții sale!
În noaptea de 18 octombrie 1990, la orele 4 dimineața, Părintele Paisie Olaru și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.
